Sudarea cu ultrasunete a metalelor a fost descoperită întâmplător în anii 1830. În acel moment, la efectuarea unui electrod de sudură la fața locului, plus testul de vibrație cu ultrasunete, s-a constatat că acesta poate fi sudat chiar și atunci când nu este trecut un curent, astfel încât tehnologia de sudare metalică cu ultrasunete a fost dezvoltată. Deși sudarea cu ultrasunete a fost găsită mai devreme, mecanismul de acțiune nu este foarte clar până acum. Este similar cu sudarea prin frecare, dar există diferențe. Timpul de sudare cu ultrasunete este foarte scurt. Temperatura zonei locale de sudare este mai mică decât temperatura de recristalizare a metalului. De asemenea, este diferită de sudura sub presiune, deoarece presiunea statică este mult mai mică decât cea a sudării sub presiune. În general, se crede că în stadiul inițial al procesului de sudare cu ultrasunete, vibrația tangențială îndepărtează oxizii de pe suprafața metalului și determină micro-sudarea repetată, deformarea și distrugerea porțiunii proeminente a suprafeței dure pentru a crește zona de contact și a crește zona a zonei de sudură. Mare, în același timp, temperatura zonei de sudură este crescută, iar deformarea plastică apare în zona sudurii.
Sub efectul presiunii de contact, sudarea la față se formează atunci când forța gravitațională atomică poate fi abordată unul de la celălalt. În prezent, un principiu mai general acceptat de sudare cu ultrasunete a metalelor este explicat după cum urmează: la sudarea materialelor metalice, un curent de vibrație cu frecvență ultrasonică este generat de un generator cu ultrasunete, iar apoi traductorul utilizează efectul piezoelectric invers pentru a-l transforma în vibrație mecanică elastică energie și treceri Sistemul acustic este introdus la sudură. Sub efectul combinat al presiunii statice și al energiei vibrațiilor elastice, suprafețele de contact ale celor două unelte sudate provoacă frecarea, creșterea temperaturii și deformarea pentru a distruge filmul de oxid sau alte atașamente de suprafață și fac ca atomii de metal între interfețele pure să fie aproape infinit, rezultând în combinație și difuzie, conexiune practic fiabilă.
